Linkuri accesibilitate

La începutul lunii iunie 1989, primul Congres al deputaţilor poporului din URSS îşi încheia lucrările, după 2 săptămâni de dezbateri aprinse privitor la viitorul ţării. Prin intermediul acestei instituţii care trimite la Adunarea Constituantă dizolvată de bolşevici în ianuarie 1918, Gorbaciov a dorit să schimbe centrul de putere de la PCUS spre structurile de stat. Acest lucru părea să-i fi reuşit la un moment dat, el fiind ales preşedinte al Congresului. Dar comportamentul lui şi încercările de a manevra între tabăra conservatoare şi cea reformatoare au suferit un eşec. În ultimă instanţă, nici o tabără nici alta nu-l mai consideră omul lor.

Congresul însă nu era un parlament veritabil, ci, după cum spuneam, un fel de Adunare Constituantă. Cu câteva zile înainte de dizolvarea sa, Congresul a ales reprezentanţii săi în Sovietul Suprem, care urma să devină un parlament de-adevăratelea, mai puţin numeros şi respectiv, mai eficient. Lucrările Sovietului Suprem s-au desfăşurat două luni de zile, înainte de a ieşi în vacanţa de vară la începutul lui august 1989. Dacă Congresul a trasat doar direcţiile principale de dezvoltare a URSS, Sovietul Suprem, care îl alege drept preşedinte tot pe Gorbaciov, se ocupă deja de adoptarea unor legi corespunzătoare.

Una dintre cele mai importante în acest sens este cea privitoare la reforma economică, elaborată de un susţinător convins al economiei de piaţă, academicianul Leonid Abalkin, numit între timp vice-premier al URSS. Prevederile acesteia au depăşit aşteptările celor mai radicali promotori ai reformei economice, precum Nikolai Travkin, deputat în Sovietul Suprem şi aprig apărător al independenţei întreprinderilor de stat.

Din RSSM, în noul parlament sovietic au fost aleşi 6 deputaţi, dar numai unul dintre aceştia era reprezentant al curentului reformist şi al mişcării de emancipare naţională de la Chişinău. Restul erau reprezentanţi ai nomenclaturii de partid, în mare refractari Perestroikăi.

Între timp, în Polonia s-au desfăşurat primele alegeri libere din blocul comunist, în urma cărora opoziţia formată din sindicatul liber Solidarność şi 2 partide politice anticomuniste, au obţinut un scor remarcabil. Asistăm din acest moment la apariţia unei fisuri în blocul comunist până atunci monolit din punct de vedere politic şi ideologic. Presa sovietică, chiar cea de orientare quasi-liberală, precum Novoe Vremea, descrie nu prea entuziasmat despre acest fenomen al primelor alegeri libere într-un stat satelit al Moscovei sau uneori distorsionează de-a dreptul esenţa proceselor din Polonia. Democraţia sovietică pălea în faţa acestei comparaţii cu Polonia şi chiar cele mai reformatoare elemente de la Moscova erau reticente să recunoască această realitate.

Se vorbeşte cu jumătate de gură şi despre alte evoluţii deranjante din Europa de Est, precum începutul emigrării în masă a germanilor din est spre Germania de Vest, realităţi care sunt cunoscute intelectualităţii sovietice din relatările posturile de radio străine, precum Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC. Din Polonia şi RDG, deci, vin semnale clare despre şubrezenia blocului socialist. Vizita lui Gorbaciov în Germania Federală la mijlocul lui iunie şi declaraţiile sale cu privire la noua arhitectură a Europei inspiră însă încredere reformatorilor din ţările est-europene.

Criticile aspre la adresa evoluţiilor din Europa de Est transpar foarte clar din presa sovietică. Într-un articol din iulie 1989 din Pravda, Serghei Karaganov, pe atunci vice director al Institutului pentru Europa a AŞM al URSS, critică poziţia americană în ceea ce priveşte politica sovietică în Europa, mai ales apropierea Moscovei şi Bonului. America, după părerea lui Karaganov, era neliniştită de influenţa crescândă a URSS printre statele NATO. Se face referire la personalităţi importante din establishment-ul american, precum Henry Kissinger, Zbigniev Brzezinski sau John Kirkpatrick care ar fi învinuit Moscova de faptul că încearcă alungarea americanilor din Europa în ansamblu.

Acelaşi ziar Pravda, dedică un spaţiu important evenimentelor din Polonia abia în 22 iulie 1989, cu ocazia aniversării a 45 de ani de la constituirea Republicii Populare Polone. Este vorba de un interviu cu preşedintele polonez Wojciech Jaruzelski, în care acesta recunoaşte gravitatea provocării care vine din partea opoziţiei din cadrul „mesei rotunde”, dar se exprimă optimist în legătură cu şansele Partidului Unit Muncitoresc Polonez cu privire la rolul dominant al acestuia în societatea poloneză. O mărturie la fel de interesantă este aceea care se referă la trecutul lui Jaruzelski şi a familiei sale, bunicul său fiind deportat în Siberia după revolta poloneză din 1863, iar el însuşi fiind deportat în regiunea Altai în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar recunoaşte că nici el nici bunicul său n-au devenit rusofobi. Probabil e o declaraţie mai degrabă diplomatică, decât una sinceră.
XS
SM
MD
LG