Linkuri accesibilitate

Puterea de a surprinde insusi inperceptibilul

Să-ţi pui titlul în joc, iar miza (nenumită, dar subînţeleasă) să fie chiar propria ta viaţa, asta da partidă de adio! Căci aşa stau lucrurile în romanul lui Yasunari Kawabata, Maestrul de go, Humanitas, 2008, iar autorul se grăbeşte să anunţe de la bun început înfrîngerea, respectiv moartea bătrînului maestru.

Odată intriga cunoscută încă din primele pagini, începe subtilul joc al nuanţelor, unde fiecare mişcare – atît pe goban, cît şi înlăuntrul celor doi jucători – răsfrînge universul închis în tradiţie al unei Japonii milenare, pe de-o parte, dar şi zorii modernităţii ce se închină noului zeu, progresul, pe de-alta. Deloc întîmplător aşadar că laureatul Premiului Nobel a avut nevoie de cca 16 ani spre a-şi încheia capodopera ce nu depăşeşte 200 de pagini. Or, această putere a autorului de a surprinde însuşi imperceptibilul l-a făcut pe cronicarul de la The Times Literary Supplement să exclame: „Kawabata analizează relaţiile umane cele mai complicate în imagini delicate ca ale unui haiku”.

O singură probă, dar cît se poate de concludentă:
„– Există şi în go noţiunea de întunecat sau luminos?
– Există, fără îndoială. E vorba de stilul goului, şi al lui [Otake 7-dan] e sumbru. Îmi dă o senzaţie de mohorît. Binenţeles, ideea asta de lumină sau întuneric nu are nici o legătură cu forţa de joc (...) Nici maniera lui de joc contra meijinului nu putea fi considerată „luminoasă”. Dădea impresia copleşitoare a unui strigăt ce-şi croia drum din străfunduri, tăindu-i răsuflarea. Parcă forţa sa îşi pierduse toată supleţea şi nu se mai desfăşura liber.”

Proiectată asupra celor doi adversari, maniera de joc este de fapt chiar esenţa lăuntrică a fiecăruia: luminoasă, chit că e vorba de lumina apusului, în cazul bătrînului meijin, şi sumbră, în cazul pretendentului la titlul. Doar că-n Japonia anului 1938 negrele încep şi cîştigă!
XS
SM
MD
LG