La Berlin s-a deschis în aceste zile o mare expoziţie dedicată lui Jean Calvin de la naşterea căruia se împlinesc 500 de ani. În centrul expoziţiei de la Muzeul de Istorie din Berlin se află opera acestui reformator francez care alături de germanul Martin Luther a creat un larg front de opoziţie faţă de Biserica Romano-Catolică. Cei doi, considerau catolicismul şi mai ales instituţia papală drept forme ale decadenţei renascentiste şi imitaţii ale antichităţii păgîne. Biserica reformată (sau calvinistă), precum se numeşte comunitatea religioasă fondată de Calvin, s-a impus nu doar prin respingerea dogmatismului catolic, ci i-a opus, în aceleşi timp, un puritanism activ, care, în esenţă, s-a manifestat tot prin anumite formule dogmatice inflexibile şi intransigente inspirate din textele biblice.
Aderenţilor la noua doctrina calvinistă li s-a impus, în consecinţă, respectarea strictă a unor virtuţi opuse epicurismului, adică a micilor şi marilor plăceri umane, şi a hedonismului individualist, adică a eliberării omului de suferinţă.
Contradicţiile între aceste două concepţii doctrinare s-au transformat rapid într-un adevărat război religios, culminînd într-o lungă confruntare sîngeroasă.
Toate aceste lucruri pot fi citite în cărţile de istorie, iar expoziţia din Berlin încearcă să vizualizeze situaţie existentă în urmă cu 5 secole.
După ce calvinismul a reuşit să se impună, prima dată în regiunea din jurul Genevei, intransigentul Jean Calvin a instaurat un regim religios pentru care noţiunea de toleranţă devenise un neologism neinteligibil. Dacă pînă la instaurarea hegemoniei reformate ctitorul înfiera inchiziţia catolică, după ce a preluat puterea spirituală asupra turmei care-l urma, înfiera cu fanatism orice deviere de la noua dogmă. Mai mult: cine refuza să se supună era condamnat la moarte prin arderea pe rug.
Şi astfel cercul se închidea din nou, confirmînd dictonul că din fanatism numai fanatism se naşte. Istoria calvinismului revoluţionar şi transformarea acestuia într-o ideologie necruţătoare cu cei care gîndesc altfel l-a inspirat pe scriitorul maghiar Sütő András la scrierea uneia din cele mai subtile alegorii literare, antitotalitare. Este vorba despre „Steaua pe rug“ (1975) în care descrie tocmai prefacerea unei idei generoase într-o dogmă totalitară, iar protagoniştii de ieri ai progresului în făptaşii distructivi de astăzi.
Aderenţilor la noua doctrina calvinistă li s-a impus, în consecinţă, respectarea strictă a unor virtuţi opuse epicurismului, adică a micilor şi marilor plăceri umane, şi a hedonismului individualist, adică a eliberării omului de suferinţă.
Contradicţiile între aceste două concepţii doctrinare s-au transformat rapid într-un adevărat război religios, culminînd într-o lungă confruntare sîngeroasă.
Toate aceste lucruri pot fi citite în cărţile de istorie, iar expoziţia din Berlin încearcă să vizualizeze situaţie existentă în urmă cu 5 secole.
După ce calvinismul a reuşit să se impună, prima dată în regiunea din jurul Genevei, intransigentul Jean Calvin a instaurat un regim religios pentru care noţiunea de toleranţă devenise un neologism neinteligibil. Dacă pînă la instaurarea hegemoniei reformate ctitorul înfiera inchiziţia catolică, după ce a preluat puterea spirituală asupra turmei care-l urma, înfiera cu fanatism orice deviere de la noua dogmă. Mai mult: cine refuza să se supună era condamnat la moarte prin arderea pe rug.
Şi astfel cercul se închidea din nou, confirmînd dictonul că din fanatism numai fanatism se naşte. Istoria calvinismului revoluţionar şi transformarea acestuia într-o ideologie necruţătoare cu cei care gîndesc altfel l-a inspirat pe scriitorul maghiar Sütő András la scrierea uneia din cele mai subtile alegorii literare, antitotalitare. Este vorba despre „Steaua pe rug“ (1975) în care descrie tocmai prefacerea unei idei generoase într-o dogmă totalitară, iar protagoniştii de ieri ai progresului în făptaşii distructivi de astăzi.
