Linkuri accesibilitate

23 februarie 1997

Univers cultural: Din lumea muzicii”. (Redactor: Victor Eskenasy).

Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzica (III).

Partea a 3-a a serialului consacrat muzicii așa cum apare în însemnările jurnalului lui Mihail Sebastian, publicat la editura Humanitas în 1996.

Vă invităm să parcurgem în continuare notațiile muzicale ale Jurnalului lui Mihail Sebastian, în recent apăruta ediție, îngrijită de Gabriela Omăt și Leon Volovici, la editura “Humanitas”. Notații care, odată cu apropierea celui de-al doilea război mondial, tind să se rarefieze, căpătînd în același timp un rol mai pregnant în ceea ce ar putea fi numită compoziția muzicală pe care o reprezintă jurnalul în sine. Anii războiului: superbe și tensionate pagini, document istoric și literar, scrise cu o adevărată artă a contrapunctului în care, linia melodică a mărturiilor muzicale trece undeva pe un plan secundar, dominante devenind notațiile alternante despre mersul operațiunilor militare și persecuțiile evreiești.

“9 aprilie 1938. Aseară am deschis întîmplător aparatul meu de radio, la care nu mai umblasem de vreo două luni, de cînd s-a stricat ultima oară. Meteahna lui ultimă e că nu prinde decît Budapesta, pe toată gama de unde. Dar întîmplarea a făcut să găsesc aseară un foarte frumos concert Mozart: Concertul pentru două piane și orchestră, Simfonia în la major. Un bun ceas de muzică și plăcerea regăsită de a fi singur.”

Insert 1: Mozart, Concertul pentru 2 piane și orchestră (Seven Seas KICC 2112/1990).

Un fragment din Concertul pentru două piane în mi bemol major de Mozart, interpretat de Paul Badura Skoda și Dagmar Bella (fiică a lui Furtwangler), sub bagheta acestuia, la pupitrul Filarmonicii din Viena, aici pe un rar disc compact Seven Seas din 1990.

“De cînd nu mă mai pot folosi de radio am încetat să mai însemnez aici itinerariile mele muzicale -- scria Sebastian, adăugînd: “de altfel, “itinerariu” e prea mult spus. Nici o nouă audiție, repertoriul Filarmonicii -- unde continui să mă duc regulat - îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvență nici nu e de mirare. Mi se pare că anul acesta e cel mai sărac, din punct de vedere muzică”.

Și totuși, Sebastian găsea excepții. Una din ele, prezența din nou la București, în martie 1938, a pianistului Wilhelm Kempff care interpretase “Variațiunile Goldberg” de Bach: “pentru mine un eveniment” - sublinia Sebastian. Kempff, născut în 1895, își începuse cariera de pianist în 1916 iar la data concertului bucureștean era un interpret și profesor extrem de stimat, reprezentant al școlii moderne germane dominate de Arthur Schnabel. Astăzi, binecunoscute sînt mai ales înregistrările postbelice ale lui Kempff, în marele repertoriu romantic și în muzica de cameră. Ascultați-l, însă, într-o înregistrare antebelică, din 1928, împreună cu violoncelistul Paul Grümmer în Sonata în la major, op. 69:

Insert 2: Beethoven, Sonata pentru violoncel și pian în la major, Allegro vivace (Pearl GEMM CDS 9984).

Wilhelm Kempff, aici pe un disc compact al companiei britanice Pearl dintr-o antologie ilustrînd istoria înregistrărilor cu violoncel.

In seara zilei de 9 aprilie 1938, Mihail Sebastian se pregătea să asculte un alt mare pianist, Wilhelm Backhaus, aparținînd aceleiași mari școli moderne de pian ca și Kempff. Backhaus se născuse la Leipzig, în 1884 și, după o scurtă perioadă de profesorat la Manchester, se angajase într-o perpetuă carieră concertistică, devenind treptat unul din marii interpreți ai lui Beethoven și Brahms; amîndoi, -- s-a spus -- abordați direct, de la o înălțime de magistru și fără efuziune, revelînd forța structurală a marilor lor compoziții.

O mărturie a artei lui Backhaus din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, la ora la care îl asculta Mihail Sebastian. Andantele din cel de-al doilea concert pentru pian și orchestră în si bem. major de Brahms. Un transfer pe un disc compact Biddulph al unei înregistrări His Master’s Voice, din iunie 1939, cu Orchestra de stat saxonă, condusă de Karl Böhm.

Insert 3: Brahms, Concertul pentru pian și orchestră No. 2, Andante (Biddulph LHW 018/1994).

Pianistul Wilhelm Backhaus, într-o înregistrare din 1939.

Nu este greu de întrevăzut parcurgînd filele jurnalului lui Sebastian, treptata restrîngere a iluștrilor invitați la aceia, germani în primul rînd, care acceptaseră, se resemnaseră unii dintre ei, să colaboreze direct sau indirect cu mașina de propagandă artistică nazistă. Excepțiile, printre artiștii care au rămas în lumea europeană, au fost puține -- așa cum s-a petrecut, spre onoarea lor, cu Enescu sau Thibaud, care au refuzat să concerteze în afara țării lor, asemenea, pînă la un punct, marelui dirijor Wilhelm Furtwangler.

Notațiile muzicale ale anului 1938 semnalau, în plus, o mai puțin reușită interpretare la Ateneu a “Pasiunilor după Matei” ale lui Bach, ale căror arii, Sebastian le regăsea totuși “cu plăcere”; “am ascultat mai analitic, mai gramatical, mai minuțios decît altă dată” -- scria el cu un soi de mîndrie.

Un an 1938 marcat pentru el de moartea lui Blecher, internarea în lagărul de la Miercurea-Ciuc a foștilor săi prieteni deveniți militanți pro-legionari, Nae Ionescu, Mircea Eliade, marcat de represiunea din toamnă declanșată împotriva asasinilor lui Duca și ai lui Stelescu. Un an în care nota de asemenea cu un trist umor foarte omenesc: “Sunt nebun. Nu am un ban, trăiesc din mici împrumuturi de la zi la zi, îmi lipsesc uneori o sută de lei, nu am de tramvai, nu am mărci pentru o scrisoare, sunt momente în care nu mai știu nici de la cine să cer, nici, mai ales, cum să cer (căci îmi crapă obrazul de rușine, și sărăcia pentru mine e mai ales o suferință de orgoliu, nu una fizică) și totuși... plănuiesc un voiaj în Italia.

Anul 1939 avea să-i adîncească starea amintită: “încep să înțeleg de ce sărăcimea nu poate face revoluții. Degradarea fizică distruge resursele demnității. Revolta e un lux” - nota la 21 mai, după ce, cu exact două luni mai devreme califica “nimicirea Cehoslovaciei” ca “pe o dramă personală”. “Citeam ziarul, pe stradă, cu detalii despre intrarea lui Hitler în Praga - și aveam lacrimi în ochi...”

O umilire și o reflecție în plus i-o prilejuia obligația de a purta, la 8 mai, uniforma Frontului Renașterii Naționale: “Cum m-aș purta într-un lagăr de concentrare?... Presupunînd că scrisul meu ar putea cîndva să aibe oarecare însemnătate pentru un cititor îndepărtat, uniforma asta, livreaua asta, nu va anula orice semnificație morală, orice valoare morală din ce am gîndit, simțit, scris?”

Muzica rămînea - ca de obicei - un ultim refugiu; își “recapitula” în gînd repertoriul cunoscut în zilele unei penibile concentrări în armată și, revenit seara acasă, reasculta concertul său mozartian preferat, “Jeunehomme” care - nota el la 22 iulie - “devine din ce în ce mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică”...

Insert 4: Mozart, Concertul pentru pian și orchestră „Jeunnehomme” (Lyrinx LYR CD102/n.d.).

Clara Haskil, o mărturie în compania lui Pablo Casals la pupitru. Haskil care, în iulie 1939 îi scria, între altele, lui Dinu Lipatti: “Bucureștiul se poate auzi uneori perfect prin Radio și asta - concertele lui - nu aș vrea să scap”. Același radio care, după anexarea Danzig-ului, în septembrie anunța omorîrea lui Armand Călinescu de către legionari. Acasă la el, cîteva zile mai tîrziu, Sebastian asculta din nou Andantele mozartian, “care îmi servește de refugiu”.

La 18 octombrie 1939, Sebastian împlinea 32 de ani. “Mă simt bătrîn, urît, uzat. Nu-mi face nici o plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta, palid, cu ochii vineți, cu o chelie care se accentuează și totuși cu încă nu știu ce aer de tinerețe ostenită.” Cîteva zile mai tîrziu își nota ceea ce numea “singurele mele odihne, uitări”: “puțină muzică (Enescu, Sonata de Franck, două de Beethoven... simfonia a 4-a de Brahms, ca niciodată frumoasă...)”.

Incepuse războiul presimțit cu atîta timp în urmă și, la 27 octombrie, Sebastian nota achiziționarea unui nou aparat de radio, “un Philips mare cu 4+1 lămpi; și am ascultat nenumărate lucruri. Pe toate lungimile de unde Bach, Mozart, Bethoven. Azi dimineață, de la un post german (ascultat totuși cu remușcări) uvertura Egmont...”

Insert 5: Beethoven, Uvertura Egmont (CD Bella Musica BM-CD 31.6003).

Uvertura Egmont, avîndu-l la pupitrul Filarmonicii din Berlin pe Hermann Abendroth, unul din șefii de orchestră ascultați de Sebastian la Radio și menționați în jurnalul său în 1940.

“E inutil să mă otrăvesc cu cafele și țigări, e inutil să mă amețesc cu muzică..., e inutil să-mi impun insomnii, cu titlu de pedeapsă -- totul e inutil” , nota Sebastian în decembrie 1939, pentru a reveni, o lună mai tîrziu, obsesiv: “ascult cu neplăcere, ba chiar cu remușcare, posturile germane, chiar cînd dau muzică. Ceea ce se întîmplă acum în Polonia cu evreii ocupați de hitleriști este dincolo de orice oroare”.

Și, în aceeași lună: “Mă gîndesc că preferința mea exclusivă pentru Mozart, Bach, Haydn și, în parte, Beethoven, începe să fie, în muzică o formă de comoditate, poate chiar de lene. Cu ei, sunt pe un teritoriu cunoscut. Ii pot asculta cu plăcere, fără eforturi de atenție, aproape fără colaborare. Cred că n-am destulă curiozitate și nici destul discernămînt ca să trec mai departe”.

Pentru Mihail Sebastian, începuse un an de mari frămîntări în care, scria el în iunie, în momentul ocupării naziste a Franței: “Totul e ca moartea unei ființe scumpe. Nu înțelegi cum s-a întîmplat, nu crezi că s-a întîmplat. Mintea e oprită pe loc, inima nu mai simte nimic. De cîteva ori m-au podidit lacrimile. Aș vrea să pot plînge”.

Un an - avea să-l rezume el în ianuarie 1941 -, “un an tragic, an de coșmar, an plin de spaime, de mizerii de nenorociri... ajunsesem la un fel de stupoare, care mă făcea să primesc fără revoltă, ca prin somn, atîtea lovituri cîte au urmat: excluderea din barou, concedierea de la Fundație, trimiterea la sapă, în detașamentele de muncă...”

Unul din ultimele momente de liniște i le prilejuise, la radio, concertul prins de la Viena cu Marea Messă în si minor de Bach: “divin de frumoasă. Cel puțin Benedictus mi s-a părut îngeresc. De mult n-am avut o atît de clară emoție în muzică...”

Insert 7: Bach, Missa în si minor (EMI CMS 7 63364-2/1990).
XS
SM
MD
LG