O ureche formată va depista negreşit în titlul volumului de eseuri al lui Mircea V. Ciobanu, Plăcerea interpretării, Prut Internaţional, 2008, o reverenţă la adresa autorului Plăcerii textului, chit că Roland Barthes îi prilejuieşte exegetului basarabean una dintre cele mai întinse lecturi – “Cartierul Barthes”. Nu că ar fi un barthian întîrziat, dar ca tot postmodernistul ce se respectă, nu poate să nu-i facă din ochi, complice, celui care dădea startul unei noi critici, odată cu Gradul zero al scriiturii. Şi asta cu cărţile pe masă: „A interpreta textul nu înseamnă în mod expres şi a aplica judecăţi de valoare. Poate doar ca «judecăţi» de plăcere.”
Tocmai acestea nu lipsesc, fie că Mircea V. Ciobanu îi reciteşte pe clasicii literaturii universale („Samuel Beckett clasicistul”) sau naţionale („Un Sorescu între patru coperte”, „Surîsul lui Vasilache”), fie că se apleacă asupra contemporanilor („Contradicţia lui Cimpoi”, „Adevărul literar şi artistic al lui Serafim Saka”) & congenerilor („Elegiile elementare ale lui Nicolae Popa...”, „Poetul-cel-cu-cartea-în-mînă-născut” ş.a.).
El însuşi poet cu acte în regulă înainte de a deveni capul teoretic al generaţiei ’80 din Basarabia, exegetul are această formidabilă intuiţie: „un text analizat cu mijloace poetice în locul instrumentarului disociativ nu este făcut atît din penurie, cît, mai degrabă, din încercarea de a lumina alte faţete ale textului analizat”; or, scriitura lui Mircea V. Ciobanu privilegiază intuiţia artistică şi doar apoi mobilizează ştiinţa de carte de care autorul e, vorba vine, dobă. Altminteri, i se potriveşte ca o mănuşă acest gînd („năstruşnic”, zice el): „dacă toate operele literaturii de la facerea lumii ar dispare într-un eventual cataclism (...), toată literatura lumii ar putea fi restabilită după textele postmoderniştilor”, cu o singură rectificare – la scară locală.
El însuşi poet cu acte în regulă înainte de a deveni capul teoretic al generaţiei ’80 din Basarabia, exegetul are această formidabilă intuiţie: „un text analizat cu mijloace poetice în locul instrumentarului disociativ nu este făcut atît din penurie, cît, mai degrabă, din încercarea de a lumina alte faţete ale textului analizat”; or, scriitura lui Mircea V. Ciobanu privilegiază intuiţia artistică şi doar apoi mobilizează ştiinţa de carte de care autorul e, vorba vine, dobă. Altminteri, i se potriveşte ca o mănuşă acest gînd („năstruşnic”, zice el): „dacă toate operele literaturii de la facerea lumii ar dispare într-un eventual cataclism (...), toată literatura lumii ar putea fi restabilită după textele postmoderniştilor”, cu o singură rectificare – la scară locală.
