Incepînd din ultimele luni ale anului 1915 și pînă în 1919 aproape întreaga comunitate armeană ce trăia în spațiul imperiului otoman în curs de dezintegrare finală, a fost ucisă în cursul unor masacre și deportări, ce au afectat circa un milion de persoane. La începutul anilor 20, în urma unor procese ce au analizat faptele, autoritățile turce au recunoscut că numărul victimelor armene s-ar fi ridicat la circa 800 de mii. Ulterior, o mișcare naționalistă și islamică a negat cu insistență genocidul, susținînd că uciderea armenilor nu ar fi fost un gest de exterminare planificată și sistematică, dorită și organizată de liderii guvernului tinerilor turci.
Cercetările lui Taner Akçam, efectuate în arhivele otomane și cele din străinătate, au demonstrat, începînd din 1996, data publicării doctoratului său în turcă, fără posibilitate de tăgadă, realitatea și mecanismul complex al unui adevărat genocid. Opinia lui Akçam, repetată în diverse interviuri și turnee de prezentare a cărții, a cărei versiuni engleze a apărut cu doi ani în urmă, este că, îl citez, “orice societate ce se străduie să stabilească o structură și proceduri democratice și care susține că respectă drepturile omului, nu poate avea succes decît dacă se angajează să-și regleze conturile în mod cinstit cu propriul trecut” (am încheiat citatul). Afirmația sa este de altfel valabilă și pentru noile democrații din răsăritul și centrul Europei, pretutindeni unde, ca în România de exemplu, negaționismul este adînc ancorat, evocîndu-se factori materiali și morali. Dacă factorii materiali aruncă în discuție spectrul plății unor compensații financiare sau de alt ordin, factorii morali sînt cei mai profunzi ancorați, spune Akçam. In cazul Turciei, constată el, o serie de fondatori ai statului turc au fost membri ai unui partid care a organizat genocidul. “Cum este cazul pentru orice stat-națiune, spune cercetătorul, noi, poporul turc, am glorificat aceste personaje ca părinți fondatori, ca eroi. In asemenea condiții se poate înțelege că este foarte dificil psihologic să te întorci și să numești aceiași indivizi ca ucigași și pungași”.
Akçam, care este în prezent profesor de istorie asociat la Centrul de studiere a Holocaustului de la Universitatea americană Minnesota, își explica demersul și rezultatele cercetării într-un interviu în revista pe Internet, “Minnesota Law & Politics”. “Argumentul meu central în volumul “ Un act rușinos” este că genocidul armenian nu a fost un act izolat împotriva armenilor, ci parte a unei politici demografice pusă în aplicare în cursul primului război mondial. Politica a avut două componente principale. Unul a fost îndreptat împotriva populației musulmane ne-turce, care a fost redistribuită, mutată și reașezată printre reprezentanții populației turce, în scopul asimilării. Al doilea component a fost împotriva populației creștine, grecii, asirienii și armenii. Țelul ei era de a-i scoate pe creștini din Anatolia, din ceea ce cunoaștem acum ca Turcia și să-i mute forțat în Grecia sau Iran. Iar în cazul armenilor să-i elimine cu totul. In 1914, în Anatolia, populația creștină reprezenta circa 25 pînă la 30% din populație. După război, procentul a ajuns la 3-4%. Scopul a fost de a reduce populația creștină la nu mai mult de 5-10%, în așa fel încît să nu mai ridice capul în Turcia. Bazați pe documentele otomane, putem demonstra că această politică a existat în mod real. Intenția genocidară se poate demonstra”.
Intr-un alt interviu, acordat agenției de știri armene, la 29 noiembrie anul acesta, Akçam adăuga că “documentele guvernamentale otomane ce sînt disponibile în arhivele de la Istanbul, demonstrează clar că partidul Uniunii și Progresului a dezvoltat și pus în practică în cursul primului război mondial planuri care au vizat în mod deliberat distrugerea totală a poporului armean”. “Așa că, spunea cercetătorul, resping teza admisă în mod general de public și lumea academică conform căreia documentele de arhivă otomane le-ar contrazice pe cele din arhivele străine și că informațiile ar fi divergente”. Și tot el conchidea, “în calitate de cercetător, activitatea mea principală este de a revela pe cît de cinstit posibil ceea ce reprezintă evenimentele istorice ascunse sau deformate, ceea ce se face, de atîtea ori, din ordinul puterii politice. ... Atîta timp cît sînt cinstit, iar argumentele mele se bazează pe fapte, restul nu este problema mea”.
Cercetările lui Taner Akçam, efectuate în arhivele otomane și cele din străinătate, au demonstrat, începînd din 1996, data publicării doctoratului său în turcă, fără posibilitate de tăgadă, realitatea și mecanismul complex al unui adevărat genocid. Opinia lui Akçam, repetată în diverse interviuri și turnee de prezentare a cărții, a cărei versiuni engleze a apărut cu doi ani în urmă, este că, îl citez, “orice societate ce se străduie să stabilească o structură și proceduri democratice și care susține că respectă drepturile omului, nu poate avea succes decît dacă se angajează să-și regleze conturile în mod cinstit cu propriul trecut” (am încheiat citatul). Afirmația sa este de altfel valabilă și pentru noile democrații din răsăritul și centrul Europei, pretutindeni unde, ca în România de exemplu, negaționismul este adînc ancorat, evocîndu-se factori materiali și morali. Dacă factorii materiali aruncă în discuție spectrul plății unor compensații financiare sau de alt ordin, factorii morali sînt cei mai profunzi ancorați, spune Akçam. In cazul Turciei, constată el, o serie de fondatori ai statului turc au fost membri ai unui partid care a organizat genocidul. “Cum este cazul pentru orice stat-națiune, spune cercetătorul, noi, poporul turc, am glorificat aceste personaje ca părinți fondatori, ca eroi. In asemenea condiții se poate înțelege că este foarte dificil psihologic să te întorci și să numești aceiași indivizi ca ucigași și pungași”.
Akçam, care este în prezent profesor de istorie asociat la Centrul de studiere a Holocaustului de la Universitatea americană Minnesota, își explica demersul și rezultatele cercetării într-un interviu în revista pe Internet, “Minnesota Law & Politics”. “Argumentul meu central în volumul “ Un act rușinos” este că genocidul armenian nu a fost un act izolat împotriva armenilor, ci parte a unei politici demografice pusă în aplicare în cursul primului război mondial. Politica a avut două componente principale. Unul a fost îndreptat împotriva populației musulmane ne-turce, care a fost redistribuită, mutată și reașezată printre reprezentanții populației turce, în scopul asimilării. Al doilea component a fost împotriva populației creștine, grecii, asirienii și armenii. Țelul ei era de a-i scoate pe creștini din Anatolia, din ceea ce cunoaștem acum ca Turcia și să-i mute forțat în Grecia sau Iran. Iar în cazul armenilor să-i elimine cu totul. In 1914, în Anatolia, populația creștină reprezenta circa 25 pînă la 30% din populație. După război, procentul a ajuns la 3-4%. Scopul a fost de a reduce populația creștină la nu mai mult de 5-10%, în așa fel încît să nu mai ridice capul în Turcia. Bazați pe documentele otomane, putem demonstra că această politică a existat în mod real. Intenția genocidară se poate demonstra”.
Intr-un alt interviu, acordat agenției de știri armene, la 29 noiembrie anul acesta, Akçam adăuga că “documentele guvernamentale otomane ce sînt disponibile în arhivele de la Istanbul, demonstrează clar că partidul Uniunii și Progresului a dezvoltat și pus în practică în cursul primului război mondial planuri care au vizat în mod deliberat distrugerea totală a poporului armean”. “Așa că, spunea cercetătorul, resping teza admisă în mod general de public și lumea academică conform căreia documentele de arhivă otomane le-ar contrazice pe cele din arhivele străine și că informațiile ar fi divergente”. Și tot el conchidea, “în calitate de cercetător, activitatea mea principală este de a revela pe cît de cinstit posibil ceea ce reprezintă evenimentele istorice ascunse sau deformate, ceea ce se face, de atîtea ori, din ordinul puterii politice. ... Atîta timp cît sînt cinstit, iar argumentele mele se bazează pe fapte, restul nu este problema mea”.
